TEMA DE CERCETARE A SENATULUI STIINTIFIC – Dincolo de capitalism și socialism: A Patra Cale
Umanismul avansează proiectul unei societăți noi, societatea umanistă, și al unei noi direcții de dezvoltare a civilizației constituind „a patra cale” a omenirii – o cale adaptată schimbărilor fără precedent apărute în viața națiunilor odată cu globalizarea și cu salturile tehnologice de importanță istorică produse în ultimul secol.
Capitalismul a creat lumea modernă, instaurând un mod nou de cooperare socială, un sistem de aranjamente economico-sociale și de instituții adaptat primelor revoluții industriale, economiei bazate pe mecanizare, motorizare și automatizare. Însă, cu toate progresele spectaculoase generate de el, capitalismul nu a reușit să genereze acel grad de prosperitate generalizată care să elimine disparitățile de putere și bunăstare, prevenind nemulțumirile și conflictele sociale. Socialismul a pretins să răspundă acestor nemulțumiri, instituind un nou tip de societate și asigurând justiția socială, dar instituțiile comuniste și relațiile autoritare impuse de ele atât în economie cât și în viața publică s-au dovedit fundamental inapte de a răspunde nevoilor omului modern, împingând spre faliment sistemul în întregul său. Implozia statelor comuniste la sfârșitul mileniului trecut a putut crea impresia superficială că sistemul capitalist a învins definitiv, fiind destinat să se instaleze pentru eternitate – impresie teoretizată sumar de autori ca Fukuyama, care au pretins că s-ar fi ajuns la „sfârșitul istoriei”. Dar evoluțiile economice și politice de la începutul celui de-al treilea mileniu au demonstrat foarte repede naivitatea acestei idei. Departe de a se liniști și a intra pe făgașul unei evoluții liniare, istoria omenirii a înregistrat noi procese cu potențial exploziv: criza financiar-bancară și cea economică, cu consecințele lor extrem de costisitoare; amplificarea alarmantă și insuportabilă a imigrației; dezlănțuirea ofensivei terorismului; acutizarea tensiunilor dintre marile puteri. Aceste procese amenințătoare se alătură altora, mai puțin vizibile imediat și poate mai puțin spectaculoase datorită caracterului lor gradual, dar extrem de periculoase pe termen lung, așa cum sunt epuizarea resurselor, degradarea mediului natural și încălzirea globală. Încercările, de altfel timide și șovăitoare, ale unor doctrinari de stânga de a schița o alternativă la capitalismul minat de aceste probleme, alternativă anunțată drept o „a treia cale”, s-au dovedit simple tentative de ajustare marginală a economiei de piață, simple improvizații neconvingătoare generate de ambiția unor partide social-democrate de a se menține la suprafața vieții politice.
Omenirea se află, așadar, azi într-un impas practic și teoretic: vechile formule politice nu mai sunt viabile, dar o nouă formulă încă nu s-a găsit. Nevoia unei „a patra căi” se impune astfel tuturor celor ce gândesc lucid. Care este însă această a patra cale?
Umanismul pornește de la convingerea că indiferent ce ajustări și adaptări s-ar putea face sistemelor economico-sociale cunoscute și experimentate, acestea nu vor putea face față nici provocărilor generate de revoluția tehnologică a robotizării și digitalizării, nici celor izvorâte din tensiunile sociale și politice, interne și internaționale, actuale. Globalizarea, cu tot cortegiul său de consecințe noi, crizele apărute pe piața internațională și funcționarea dezechilibrată a unui sistem capitalist croit după tiparul altor epoci au produs și continuă sistematic să producă perturbări alarmante ale vieții publice și individuale. Modificările marginale încercate și-au dovedit ineficacitatea, iar vremea paliativelor sau a „cosmetizării” modelelor tradiționale a trecut. Sunt necesare schimbări profunde la diversele paliere ale societății, schimbări de natură să elimine cauzele conflictelor sociale, să reducă inegalitățile ce au atins nivelul absurdului și să contracareze pericolele majore cu care se confruntă omenirea. Numai un ansamblu coerent de schimbări organizaționale, instituționale și atitudinale va putea depăși situația de blocaj politic și social la care au condus interesele egoiste înguste dominante; și numai prin ținerea sub control a acestor interese se poate produce acel salt în prosperitatea generală și în armonia socială care poate răspunde nevoilor presante ale prezentului. Aceste schimbări radicale, substanțiale trebuie să conducă la „o societate superioară atât socialismului cât și capitalismului, o societate a eficienței, profitului și prosperității, construită pe principiile urmăririi Binelui Colectiv și Interesului Public – societatea umanistă”.
Desigur că și ideologiile pro-capitaliste, și cele pro-socialiste au susținut că sistemele respective asigură binele oamenilor și le satisfac interesele fundamentale. Dar care este realitatea? Ce arată experiența privind funcționarea acestor sisteme? Socialismul a impus dogmatic idealuri simpliste de egalitate și bine comun, impunând cu metode autoritare aranjamente sociale și economice artificiale care nu au reușit să asigure progresul continuu, sustenabil, al societății. Definirea binelui comun s-a făcut în termeni nerealiști, conform principiului idealizant „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”. Această deviză maximală s-a bazat pe ignorarea unor fapte psihologice și economice fundamentale, precum și pe neînțelegerea dinamicii naturale a nevoilor umane,care tind sistematic să crească mai repede decât posibilitățile sociale de ale satisface. Mai mult decât atât, sistemele socialiste au privilegiat anumite scheme simple de bine comun, neglijând sub multiple aspecte binele individual și libertățile individuale. Devierile extrem-colectiviste ale statelor comuniste au compromis orice șansă de a menține adeziunea populară față de acest sistem social.
În contrast cu socialismul, capitalismul modern, în ciuda dinamismului său economic inițial, a derapat continuu în direcția opusă. Socialismul idealiza acțiunea umană, ca și cum aceasta s-ar fi putut orienta exclusiv către binele colectiv, cu sacrificarea intereselor individuale imediate ale oamenilor și reprimând tendințele lor firești către bine personal. Rezultatul a fost demotivarea cetățenilor, mai ales a celor activi și talentați, ceea ce a dus la implozie economică. Dimpotrivă, capitalismul a încercat să transforme individualismul într-o valoare sacră, desconsiderând importanța intereselor publice și a binelui general. Legitimând egoismul individual, capitalismul a încurajat exacerbarea unor înclinații negative ale individului, în speranța, exprimată de fondatorii ideologiei capitaliste încă din secolul al optsprezecelea, că „viciile private” vor conduce la „beneficii publice” (Bernard Mandeville). Speranța s-a dovedit iluzorie: descătușarea completă a egoismului, în cadrul favorabil oferit de economia dereglementată, a împins viața economico-socială nu către binele general, ci către polarizare extremă între „winners” (câștigători) și „losers” (ratați, învinși), discrepanțe de prosperitate și forță absurd de mari între cetățeni, precum și – ca efect – crize economice, politice, instituționale adânci și pernicioase. Aceste eșecuri atestă felul cum ideologiile capitaliste au neglijat aspecte importante ale naturii umane, confundând viciile cu virtuțile.
Eșecul economiei dereglementate este de fapt eșecul unor relații economice redesenate în conformitate cu anumite particularități negative ale naturii umane, cunoscute dintotdeauna […] În principal, este vorba despre lăcomia fără margini a unora, de câștigurile lor nelimitate, precum și de teoretizarea dreptului unora de a se îmbogăți nelimitat, ca și cum acest lucru ar fi fost consecința punerii în practică a unor virtuți, iar nu a unor păcate și vicii.
Idealizarea individualismului iresponsabil, a nepăsării totale față de partenerii sociali și a dezinteresului față de interesele publice, exprimată adesea sub lozinca Thatcher „nu există societate” („there is no such thing as society”) nu putea conduce decât la mascarea, deci protejarea și perpetuarea, defectelor și carențelor unui sistem inevitabil imperfect, așa cum, de altfel, este orice sistem istoric. Derapajul devenea astfel inevitabil, iar perfecționările și adaptările evolutive – care implicau sacrificarea unor interese egoiste – imposibile. Dacă socialismul a eșuat într-o economie de comandă, care egaliza sărăcia, capitalismul, în schimb, a deviat spre „turbo-capitalism” și „casino-capitalism”; fundamentalismul pieței a generat o polarizare socială insuportabilă.
Capitalismul evoluează de la capitalismul antreprenorial, elogiat pe bună dreptate de Friedrich Hayek, bazat pe inițiativa, curajul și viziunea unui singur om – întreprinzătorul – către marea corporație capitalistă care tinde să devină la fel de impersonală și ecrasantă pentru om ca și statul socialist.
Ambele evoluții, spre stânga extremă sau spre dreapta extremă, au condus la imposibilitatea realizării binelui general, și, ca efect, la distanțarea oamenilor atât de socialism cât și de capitalism – ideologiile tradiționale sunt astăzi compromise, ele nu mai întrunesc adeziunea largă, de masă.
Pentru depășirea impasului mondial actual, este necesar să revenim la „înțelegerea adecvată a naturii umane”, și „să luăm în considerare atât dimensiunea individuală (sau individualistă, așa cum procedează Maslow), cât și dimensiunea colectivă (sau colectivistă). Nici un sistem social-economic care ar ignora una dintre cele două dimensiuni nu va putea funcționa normal pe termen lung și nu va putea evita crizele. Singura soluție viabilă la impasul actual este o „a patra cale”, susceptibilă să coreleze optim interesele individuale cu cele generale, urmărirea binelui propriu de către fiecare cu urmărirea unui bine colectiv. „A Patra Cale” are la bază înțelegerea naturii umane ca aliaj de interese individuale și interese generale, precum și înțelegerea faptului fundamental că Binele General nu se poate constitui în dauna binelui individual, ci numai prin asigurarea lui. Orice opunere a binelui general și a diverselor forme de bine individual nu va face decât să submineze echilibrele sociale, așa cum experiența a dovedit cu prisosință. Prosperitatea generală trebuie să se axeze pe inclusivitate, și nu pe excluderea unora în beneficul altora; principiul susținut de doctrina umanistă este deci:
„Realizarea Binelui Colectiv este necesară și posibilă doar ca sumă socială a ‘binelui personal’ al fiecărui membru al societății”
Doctrina umanistă propune crearea unei societăți umaniste, care nu va fi rezultatul unor ajustări marginale ale modelelor social-economice cunoscute, ci un tip nou de societate. Această societate nu numai că va depăși alternativele extreme, economia de comandă, complet reglementată, impusă de socialism, și piața complet dereglementată, către care a deviat capitalismul, dar va construi un sistem de aranjamente care să favorizeze fructificarea maximă a valorii umane, până acum subevaluată și sub-utilizată. Dacă în socialism valoarea umană era inhibată de lipsa de libertate și de ierarhiile rigid politizate, în capitalismul polarizat maximal valoarea umană este imobilizată de lipsa de resurse sau de concentrarea absurdă a resurselor în mâinile unei minorități absolute (între 1% și 10% din populație). Ca urmare, uriașele rezerve de creativitate, energie antreprenorială și inițiativă sunt irosite, ceea ce explică insuficienta productivitate a sistemului. Plasând pentru prima oară, prin aranjamentele și instituțiile sale, valoarea umană în prim plan, societate umanistă creează premisele unui nou mod de viață și acțiune socială, a unui nou model civilizațional, dincolo de socialism și capitalism.
“Societatea umanistă nu trebuie privită ca un compromis între capitalism și socialism, o soluție de redistribuție a valorii ceva mai ‘de stânga’ decât cea capitalistă, dar ceva mai ‘de dreapta’ decât cea socialistă. Ea este un tip radical nou de societate, bazată pe identificarea și utilizarea cât mai largă – în mod ideal integrală – a valorii umane, care favorizează inițiativa individuală mai mult chiar decât o face capitalismul, și în același timp asigură protecția categoriilor defavorizate mai mult chiar, și cu resurse mult mai mari, decât o face socialismul”
Economia, într-o societate umanistă, nu va fi una de piață liberă complet nereglementată, sau reglementată minimal și superficial, nici o economie a competiției extreme, deoarece o atare economie de piață ar fi inevitabil dominată și distorsionată de interese egoiste și de acțiuni iresponsabile ale grupurilor de interese și ale corporațiilor transnaționale inspirate de o lăcomie nelimitată. În asemenea cazuri, acapararea pieței de către monopoluri duce nu numai la rezultate inechitabile și nedreptate socială, ci chiar la dispariția competiției economice prin distrugerea „bazei ei de masă”. Pentru a construi „o societate a competiției libere și loiale” (2004, p. 469), va fi creată o economie de piață reglementată în așa fel încât să se atingă echilibrul între maximizarea spațiului de libertate acordat inițiativei și inovației, pe de o parte, și restricțiile indispensabile pentru apărarea liberei concurențe, a intereselor publice și a binelui general, pe de altă parte. Un asemenea echilibru asigură condițiile necesare ca grupurile de interese speciale, grupurile de „pradă”, și profitorii iresponsabili să nu poată dirija procesele economice, iar clasa de mijloc și grupurile dezavantajate să fie protejate împotriva eventualelor abuzuri, a marginalizării și a excluderii. Drept rezultat, imensele capacități umane de inovație și acțiune constructivă, de investiție creativă și întreprindere productivă, vor putea fi folosite integral în scopuri benefice, atât pe plan individual cât și pe plan comunitar.
Performanțele economice presupuse de acest mod nou de satisfacere a nevoilor umane fundamentale vor fi posibile „prin realizarea simultană și echilibrată a condițiilor de maximizare a profitului (adică a efortului creator al societății) și de echitate în distribuirea beneficiilor”.
O asemenea societate poate genera și aloca echitabil resursele necesare, astfel ca actualele tendințe periculoase, generate de capitalismul bazat pe bipolaritateaCapital – Muncă și de globalizare, să fie contracarate. Eliminând sărăcia, și consecințele sale inevitabile: divizarea socială, polarizarea, marginalizarea și tensiunile între grupuri, societatea umanistă va anihila cauzele principale ale disfuncționalităților sistemice (crize, sub-performanță, eșecuri ale acțiunii politice) și ale violenței între persoane, grupuri sau state. Capacitând oamenii înzestrați, activi, întreprinzători, actualmente inhibați de lipsa de resurse și de oportunități, sau de reglementări defavorabile, eliberând energiile creative și manageriale ale inovatorilor, cea de-a Patra Cale va reconstitui și regenera clasa de mijloc, principalul factor de echilibru social și politic, precum și principala forță capabilă să stăvilească puterea politică abuzivă exercitată actualmente de mici grupuri privilegiate și de instrumentele lor servile: grupuri de presiune, de lobby, organizații cu interese și obiective speciale, oculte, servicii secrete și agenții represive ce scapă controlului public, democratic, acționând împotriva binelui general, în favoarea unor interese egoiste.
Succesul refacerii clasei de mijloc și, mai ales, al capacitării oamenilor talentați, energici și inovatori va conduce la înlocuirea actualei societății bazate pe polaritatea Capital – Muncă cu tri-polaritatea Muncă – Inițiativă – Capital. Reorganizarea vieții sociale și economice pe baza acestei triade va conduce nu numai la valorificarea maximală a creativității întreprinzătorilor, și, prin aceasta, la o prosperitate fără precedent, ci și la reconstituirea echilibrului social, la instaurarea armoniei între grupuri pe baza alocării echitabile a beneficiilor:
Teoria transformării bipolarității antagonice Capital-Muncă în triada armonică Muncă-Inițiativă-Capital conduce la concluzia că în realitate clasa salarială și clasa antreprenorială nu numai că nu sunt antagonice, ci sunt chiar cooperante în procesul creării de valoare adăugată, care ulterior se cere împărțită într-un mod just, echitabil și socialmente benefiC.
Astfel, edificarea societății umaniste constituie garanția refacerii sistemului de relații constructive, benefice, între membrii comunității umane moderne. Cea de-a patra cale este tocmai calea revoluționară, dar pașnică, de construire a acestei societăți: este vorba de „o revoluție nonviolentă, petrecută în mințile oamenilor”, pe măsură ce se înțelege necesitatea unor schimbări radicale ale relațiilor interumane și instituționale actuale.